Articles

Comentariu la Romani 12:9-21

X

Privacy & Cookies

Acest site folosește cookies. Continuând, sunteți de acord cu utilizarea acestora. Aflați mai multe, inclusiv cum să controlați cookie-urile.

Am înțeles!

Publicitate

Note (NET Translation)

9 Dragostea trebuie să fie fără ipocrizie. Detestați ceea ce este rău, agățați-vă de ceea ce este bun.

Este demn de remarcat faptul că aceste versete cuprind o serie de propoziții care folosesc numai participii (mai degrabă decât verbe finite). Aceste participii sunt în general considerate ca fiind echivalente cu imperativele (astfel, de exemplu, NIV, NRSV), o utilizare care se crede că reflectă o origine semitică. Este posibil să interpretăm întregul pasaj ca fiind mai degrabă descriptiv decât prescriptiv – ca o declarație despre iubire urmată de exemple despre cum se exprimă această iubire. Astfel, pasajul ar suna astfel: “dragostea este autentică, disprețuind răul, agățându-se de bine, devotați unul altuia cu dragoste frățească, depășindu-se unul pe altul arătând onoare, nefiind lipsiți de zel, fiind fervenți în duh, slujind Domnului, bucurându-se în speranță, fiind răbdători în necazuri, perseverând în rugăciune, contribuind la nevoile sfinților, practicând ospitalitatea”.1

Iubirea fără ipocrizie (anypokritos) înseamnă dragoste autentică, sinceră (2 Cor 6:6; 1 Pet 1:22), spre deosebire de simpla amabilitate sau amabilitate exterioară.

Primii creștini au ales un termen relativ rar pentru a exprima natura distinctivă a iubirii care urma să fie fundamentul tuturor relațiilor lor: agapē. Acesta este termenul pe care Pavel îl folosește aici, articolul hotărât (în greacă) semnificând că vorbește despre o virtute bine cunoscută. De fapt, Paul consideră iubirea atât de fundamentală încât nici măcar nu ne îndeamnă aici să iubim, ci să ne asigurăm că iubirea pe care presupune că o avem deja este “autentică”. Îndemnând ca iubirea noastră să fie autentică, Pavel ne avertizează că nu trebuie să facem din iubirea noastră un simplu pretext, o manifestare exterioară sau o emoție care nu este conformă cu natura lui Dumnezeu care este iubire și care ne-a iubit.2

Termenii “detesta” și “se agață” sunt termeni foarte puternici.

10 Fiți devotați unul altuia cu dragoste reciprocă, arătând râvnă în a vă onora unul pe altul.

Prima poruncă din versetul 10 aduce în prim plan afecțiunea familială care ar trebui să caracterizeze poporul lui Dumnezeu. Cuvântul ϕιλόστοργοι (philostorgoi, a iubi cu drag) denotă o dragoste caldă, familială, la fel ca și termenul ϕιλαδελϕίᾳ (philadelphia, dragoste frățească și frățească). Pavel concepe Biserica ca pe o familie care este chiar mai apropiată decât familia biologică a cuiva, deoarece toți sunt uniți cu Hristos ca frați și surori (cf. 1 Tim. 5:1-2). Astfel, o afecțiune caldă ar trebui să curgă între membrii trupului.3

Sensul general al celui de-al doilea îndemn din acest verset este destul de clar: Creștinii trebuie să fie nerăbdători să recunoască și să acorde credit celorlalți credincioși. Dar sensul său exact este dezbătut. Verbul pe care Pavel îl folosește aici înseamnă “a merge înainte”, adesea cu nuanța suplimentară că cineva merge înainte pentru a arăta calea altcuiva. Luând verbul în acest sens de bază, multe traduceri și comentatori timpurii, precum și cei mai recenți, cred că Pavel vrea să spună ceva de genul “depășindu-se unii pe alții în a-și arăta onoarea”. Alții, însă, sugerează că verbul ar putea avea aici un sens neobișnuit, “a considera mai bine”, și astfel traduc “în onoare preferându-vă unul pe altul”. Fiecare interpretare are punctele sale slabe; eu, totuși, o prefer pe cea dintâi, deoarece cea de-a doua presupune un sens altfel neatestat pentru verb. Pavel îi cheamă apoi pe creștini să se întreacă unii pe alții în a-și acorda onoare unii altora; de exemplu, să recunoască și să laude realizările celorlalți și să se respecte unii pe alții.4

Într-o cultură a onoarei și a rușinii, onorarea de sine sau stabilirea onoarei proprii și a familiei sau tribului era o preocupare primordială. Cineva îi onora pe ceilalți, dar Pavel vorbește despre un fel de onorare reciprocă a celorlalți care nu acordă atenție ierarhiei sau statutului social. Pavel, de fapt, deconstruiește sau redirecționează unele dintre valorile majore ale culturii. O modalitate bună de redare a poruncii de aici este “mergeți primii și deschideți calea în a vă arăta onoarea unii altora. “5

11 Nu întârziați în zel, fiți entuziaști în spirit, slujiți Domnului.

Primul îndemn pozitiv este: ci păstrați-vă fervoarea spirituală (lit. ‘fiți în fierbere în spirit’). O expresie similară se găsește este în Faptele Apostolilor 18:25, în care Apolo este descris ca unul care ‘vorbea cu mare fervoare’, ceea ce indică faptul că interpretarea alternativă, ‘Fiți înflăcărați de Duh’, este puțin probabilă. Unii consideră că menționarea “spiritului” aici este o referire nu la spiritul uman, ci la Duhul Sfânt. În acest caz, îndemnul lui Pavel ar fi ‘să permitem Duhului Sfânt să ne “înflăcăreze”; să ne deschidem Duhului în timp ce el caută să ne entuziasmeze cu privire la “închinarea rațională” la care ne-a chemat Domnul’. Cu toate acestea, întrucât celelalte îndemnuri din serie se referă la atitudinea credincioșilor în timp ce Îl slujesc pe Domnul, probabil că este mai bine să rămânem la părerea că Pavel vorbește despre nevoia credincioșilor de a menține fervoarea în propriile lor spirite.6

Zealmentul și entuziasmul îi pot duce pe oameni în direcții diferite. Pavel îi reamintește cititorului că slujirea Domnului trebuie să fie scopul zelului și al entuziasmului.

12 Bucurați-vă în speranță, răbdați în suferință, persistați în rugăciune.

Cuvântul tradus prin “a fi răbdător” înseamnă a-ți menține convingerea sau cursul de acțiune în fața opoziției, adică a rămâne pe poziții, a rezista sau a îndura.7

O modalitate de a răbda în suferință este de a persista în rugăciune.

13 Contribuiți la nevoile sfinților, urmăriți ospitalitatea.

Îndemnul la ospitalitate este comun în literatura creștină timpurie și este interesant faptul că o mare parte din aceste îndemnuri par să fie adresate bisericii din Roma (cf. Evrei 13.2; 1 Clement 1.2; 10.7; 11.1; 12.1; Hermas, Mandat 8.10), poate pentru că era deosebit de fragmentată8.

Ospitalitatea poate fi definită ca fiind “procesul prin care statutul unui străin este schimbat din străin în oaspete”. Ea nu este ceva ce o persoană oferă pentru familie sau prieteni, ci pentru străini. Străinii au nevoie de ospitalitate, pentru că altfel vor fi tratați ca fiind non-umani, deoarece reprezintă o potențială amenințare pentru comunitate. Străinii nu au nici un statut în fața legii sau a obiceiurilor și, prin urmare, au nevoie de un patron în comunitatea pe care o vizitează. Nu exista o fraternitate universală în lumea mediteraneană antică.

Anumite “reguli” de ospitalitate trebuiau respectate de către oaspeți și gazde. Oaspeții nu trebuie (i) să își insulte gazda sau să manifeste vreun fel de ostilitate sau rivalitate; (ii) să uzurpe în vreun fel rolul gazdei lor, de exemplu, să se instaleze în casă atunci când nu sunt invitați să facă acest lucru, să dea ordine persoanelor aflate în întreținerea gazdei și să aibă pretenții de la gazda lor; (iii) să refuze ceea ce li se oferă, în special mâncare. Gazdele, la rândul lor, nu trebuie (i) să-și insulte oaspeții sau să dea dovadă de ostilitate sau rivalitate; (ii) să neglijeze să protejeze onoarea oaspeților lor; (iii) să nu manifeste preocupare pentru nevoile oaspeților lor.

Ospitalitatea nu era reciprocă între indivizi (pentru că odată ce oamenii deveneau oaspeți nu mai erau străini), dar era reciprocă între comunități. Iar comunitatea proprie a străinilor era cea căreia aceștia erau obligați să cânte laudele gazdelor lor dacă fuseseră tratați bine (cf. 3 Ioan 5-8) și căreia îi raportau în mod negativ dacă nu fuseseră primiți cum se cuvine (cf. 3 Ioan 9-10). Comunitățile ar fi răsplătit ospitalitatea față de străinii din altă comunitate dacă acea comunitate își tratase bine propriul popor.

Scrisorile de recomandare erau importante în materie de ospitalitate. Funcția lor era “de a ajuta la despovărarea străinului de ciudățenia sa, de a-l face cel puțin doar parțial străin, dacă nu chiar oaspete imediat”. A refuza să îi accepți pe cei recomandați însemna să îl dezonorezi pe cel care îi recomanda, iar în cultura mediteraneană a primului secol cel dezonorat trebuia să caute satisfacție sau să suporte rușinea pe care i-o aducea refuzul recomandării sale.9

14 Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați.

Versetul 14 este o parafrază din Mt 5,44/Lc 6,27-28 (cf. 1Cor 4,12; 1Pet 3,9).

Mt 5,44: Dar eu vă spun: iubiți pe vrăjmașul vostru și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc

Lc 6,27-28: Dar Eu vă spun vouă, care ascultați: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă maltratează.

Pavel pare să combine aceste două forme ale zicerii lui Isus din “Predica de pe Munte/Plânga”, sugerând poate că el citează aici o formă pre-sinoptică a uneia dintre cele mai cunoscute și mai surprinzătoare cerințe ale lui Isus privind Împărăția. Căci porunca lui Iisus ca adepții săi să răspundă la persecuție și ură cu dragoste și binecuvântare a fost fără precedent atât în lumea greacă, cât și în cea iudaică. Dependența lui Pavel de învățătura lui Iisus în acest punct este întărită de faptul că el pare să facă aluzie în același paragraf la alte părți ale învățăturii lui Iisus despre dragostea față de dușman din aceeași “predică” (cf. v. 17a și 21). Bineînțeles, Pavel nu identifică învățătura ca provenind de la Isus. Dar acest lucru poate indica nu faptul că el nu-i cunoștea sursa, ci că sursa era atât de bine cunoscută încât nu mai era nevoie de o mențiune explicită.10

Există puține dovezi că non-replică era un cod după care trăiau evreii timpurii, în afara comunității lui Isus. Puținele îndemnuri de acest fel care există se referă la neexercitarea răzbunării împotriva colegilor evrei. Îndemnul lui Iisus merge mai departe de atât. După cum spune Dunn, Pavel tratează cuvintele lui Isus ca pe ceva familiar și ca pe o tradiție vie, așa că nu este nevoie să le citeze textual sau să identifice sursa.11

În Scripturi, “binecuvântarea” este asociată în mod tipic cu Dumnezeu; el “posedă și distribuie toate binecuvântările”. Prin urmare, a “binecuvânta” pe persecutorii cuiva înseamnă a-L chema pe Dumnezeu să le dăruiască favoarea Sa. Opusul său este, bineînțeles, blestemul – a-i cere lui Dumnezeu să aducă dezastru și/sau ruină spirituală asupra unei persoane. Interzicând blestemul, dar și poruncind binecuvântarea, Pavel subliniază sinceritatea și unicitatea atitudinii iubitoare pe care trebuie să o avem față de persecutorii noștri.12

15 Bucurați-vă cu cei care se bucură, plângeți cu cei care plâng.

Aceste două acțiuni sunt indicii concrete ale iubirii autentice. Cf. 1 Cor 12,25-26; Sir 7,34.

16 Trăiți în armonie unii cu alții; nu fiți îngâmfați, ci asociați-vă cu cei umili. Nu fiți îngâmfați.

Viața în armonie presupune să trăiți cu o singură minte (Fapte 4:32; Fil 2:2-4). “Sensul acestor instrucțiuni nu este că credincioșii trebuie să aibă exact aceleași păreri, ci că ei trebuie să gândească și să acționeze în moduri care să promoveze armonia și acordul. “13

Pavel dorește un tip de slujire din toată inima și cu abnegație, care îi îmbrățișează pe cei umili și își asumă chiar și sarcini umile. Pavel vorbește atât împotriva noțiunilor patriciene romane despre munca umilă care este sub demnitatea cuiva, cât și împotriva tendințelor de stratificare ale culturii. El se adresează în special neamurilor pentru care umilința și tratarea tuturor la fel nu erau virtuți familiare și răspândite.14

Ultimul îndemn din versetul 16 este probabil legat de cel precedent. Cei care nu se asociază cu cei umili sunt “înțelepți în propria lor părere”. Ei refuză să se asocieze cu alții pentru că se consideră superiori în înțelepciune. Comunitatea răscumpărată ar trebui să fie marcată de o preocupare umilă unii față de alții și toți ar trebui să fie tratați ca persoane valoroase, făcute după chipul lui Dumnezeu și răscumpărate de el.15

17 Nu răsplăti nimănui rău pentru rău; gândește-te la ceea ce este bun înaintea tuturor oamenilor.

18 Dacă este posibil, în măsura în care depinde de tine, trăiește în pace cu toți oamenii.

Aceasta poate face aluzie la Matei 5,9 sau la Marcu 9,50. Pavel își dă seama că conflictul poate veni în continuare la credincios, dar el nu vrea ca acesta să fie responsabil pentru conflict.

Nu se poate încălca adevărul Evangheliei și devotamentul față de Hristos pentru a face pace cu cei care se împotrivesc adevărului. Mai mult, cineva poate dori să fie în pace cu alții, dar aceștia nu întind aceeași mână a carității înapoi. În acest caz, pacea este de neatins, nu pentru că nu am eșuat în a ne strădui să obținem pacea, ci pentru că cealaltă persoană refuză să se împace.16

19 Nu vă răzbunați pe voi înșivă, dragi prieteni, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: “Răzbunarea este a mea, eu voi răsplăti”, zice Domnul.

Versetul 19 este un ecou al lui Lev 19,18 și al lui Mt 5,39 (cf. 2 Tesaloniceni 1:3-10).

Interdicția răzbunării se găsește atât în VT, cât și în iudaism, dar tinde să se limiteze la relațiile cu coreligionarii. Interdicția lui Pavel de a se răzbuna chiar și pe dușmani este o extensie a ideii care reflectă etica revoluționară a lui Isus17.

Este greu de imaginat în ce circumstanțe minoritatea creștină neputincioasă din punct de vedere politic din Roma ar fi putut fi tentată să se răzbune pe persecutorii lor, dar, așa cum subliniază Dunn, “activitatea crescândă și din ce în ce mai disperată a zeloților din Palestina a fost un avertisment suficient pentru a arăta cum un popor asuprit sau o minoritate persecutată ar putea recurge la acte de răzbunare, iar congregațiile creștine nu ar avea nevoie să li se reamintească cât de vulnerabile erau la presiunile ostile”.18

Citatul se bazează pe Deut 32:35 LXX.

20 Mai degrabă, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i de băut; căci făcând aceasta vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui.

Versetul 20 citează Prov 25:21-22 și Matei 5:43-44; Luca 6:27, 35. Mâncarea și băutura înseamnă a face binele de orice fel vrăjmașilor noștri.

Sensul expresiei “a îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui” este disputat. O linie de interpretare infructuoasă leagă fraza de un vechi ritual egiptean de reconciliere:

Isaak descrie ritualul după cum urmează: “Aparent, dând cărbuni de foc celui pe care l-ai nedreptățit, îi arăți că îți pare rău că l-ai rănit (focul este o marfă valoroasă pentru oamenii din deșert, unde lemnul pentru gătit și încălzit nu este din abundență). Pavel preia această figură străveche (Prov 25:21-22) și o modifică pentru scopul său aici – astfel de demonstrații dătătoare de viață ale unor relații restaurate sunt folosite în mod regulat pentru a caracteriza speranța pe care comunitatea creștină o aduce în toate interacțiunile. . . . “A îngrămădi cărbuni aprinși pe cap” nu este manipulativ. Este un act semnificativ dătător de viață să îngrămădești cărbuni aprinși de foc în oala vecinului – și chiar a dușmanului – pentru ca aceștia să îi poată căra pe cap înapoi în taberele lor pentru a-i folosi și a se bucura de ei. În acest fel, comunitatea nu este “biruită de rău, ci biruiește răul cu binele””. Există două probleme cu această interpretare. În primul rând, este îndoielnic faptul că Pavel ar fi fost familiarizat cu ritualurile egiptene de împăcare și, în al doilea rând, în îndemnul lui Pavel, cel care este nedreptățit este cel care face actul de bunătate, nu cel care a greșit, ca în ritualul egiptean.19

Câțiva părinți ai bisericii primare și, probabil, majoritatea comentatorilor recenți consideră că expresia “îngrămădind cărbuni aprinși pe capul lui” se referă la durerile arzătoare ale rușinii pe care le pot provoca actele de bunătate. Actele de bunătate îl pot determina pe vrăjmaș să se rușineze și să se pocăiască.

Această a doua interpretare nu este pe deplin convingătoare, deoarece “cărbuni aprinși” este o metaforă negativă în VT asociată adesea cu judecata lui Dumnezeu (2 Sam 22:9, 13 = Ps 18:8, 12; Iov 41:20-21 ; Ps 140:10; Prov 6:27-29; Is 47:14; Ezec 24:11; Sir 8:10; 11:32). De asemenea, ar trebui să luăm în considerare 2 Esdras (4 Ezra) 16:53: “Păcătoșii nu trebuie să spună că nu au păcătuit; căci Dumnezeu va arde cărbuni de foc pe capul oricui va spune: “Nu am păcătuit înaintea lui Dumnezeu și a slavei Sale”.” (NRSV). În lumina acestor pasaje, Pavel pare să-i spună cititorului să lase pedeapsa în seama lui Dumnezeu.

Cei mai mulți cercetători de astăzi resping acest punct de vedere, deoarece cum poate cineva să facă bine altora dacă motivația finală este că Dumnezeu va îngrămădi cărbuni de foc pe ei în eschaton? Dificultățile acestei interpretări sunt exagerate de majoritatea cercetătorilor, deoarece referirea la judecata lui Dumnezeu aici este paralelă cu promisiunea răzbunării lui Dumnezeu din versetul 19. Într-adevăr, faptul că versetele 19-20 sunt paralele întărește argumentele în favoarea faptului că “cărbuni de foc” sunt o referire la judecata lui Dumnezeu. Așa cum cititorii trebuie să se abțină de la răzbunare pentru că Dumnezeu va judeca (v. 19), tot așa și ei trebuie să facă binele pentru că El îi va pedepsi pe dușmanii lor (v. 20). Dunn spune că ἀλλά indică faptul că versetul 20 se află în contrast cu versetul 19, astfel încât judecata lui Dumnezeu nu poate fi în vedere în ambele cazuri. Dar el ratează punctul de contrast. Contrastul dintre cele două versete se găsește în acțiunile credincioșilor, nu în judecata lui Dumnezeu. În versetul 19, credincioșilor li se poruncește să nu se răzbune, dar în versetul 20 li se poruncește acum să facă binele. Dar nu este oare improbabil din punct de vedere psihologic ca promisiunea judecății lui Dumnezeu să-i elibereze pe credincioși să facă bine adversarilor lor? Nu mai improbabil decât argumentul găsit în versetul 19, unde răzbunarea viitoare a lui Dumnezeu îi eliberează pe credincioși de a se răzbuna pe dușmanii lor. În ambele cazuri, credincioșii sunt eliberați de a lua dreptatea în propriile mâini și sunt liberi să facă binele pentru că știu că Dumnezeu va îndrepta toate nedreptățile în cele din urmă. Cei care continuă să se împotrivească pocăinței trebuie să experimenteze mânia lui Dumnezeu, pentru că altfel nu poate rămâne credincios numelui său. În mod similar, Isus s-a putut abține să nu-și blesteme adversarii pentru că s-a încredințat lui Dumnezeu, “care judecă cu dreptate” (1 Pet. 2:23). Conștientizarea sigură că Dumnezeu ne va răzbuna ne eliberează să îi iubim pe ceilalți și să le facem bine, ba chiar să ne rugăm ca Dumnezeu să îi binecuvânteze (Rom. 12:14) și să îi aducă la pocăință. Credincioșii nu se vor supăra că vreun asupritor va fi adus la pocăință, pentru că au încredere în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu, știind că El face toate lucrurile bine și că ei înșiși au fost vrednici de mânie (1:18-3:20).20

21 Nu vă lăsați biruiți de rău, ci biruiți răul cu binele.

Răul ne poate birui atunci când permitem ca presiunea exercitată asupra noastră de o lume ostilă să ne forțeze să adoptăm atitudini și acțiuni care nu sunt în concordanță cu caracterul transformat al noului tărâm. Pavel ne îndeamnă să rezistăm unei astfel de tentații. Dar, mai mult decât atât, sunând o notă tipică atât a acestui paragraf, cât și a învățăturii lui Isus pe care o reflectă, el ne îndeamnă să facem și un pas pozitiv: să lucrăm în mod constant pentru a triumfa asupra răului pe care ni-l fac alții, făcând binele. Răspunzând la rău cu “binele” mai degrabă decât cu răul, obținem o victorie asupra acelui rău. Nu numai că nu i-am permis să ne corupă propria noastră integritate morală, dar am afișat caracterul lui Hristos în fața unei lumi care ne privește și care este sceptică.21

ncheierea răsunătoare de a “birui răul cu binele” (νίκα ἐν τῷ ἀγαθῷ τὸ κακόν, nika en tō agathō to kakon) este o reformulare a lui 12:20a. Răul care trebuie biruit nu este răul care se adăpostește în inima credincioșilor. Este răul vrăjmașilor lor care le pricinuiește o asemenea nenorocire. Credincioșii nu trebuie să se lase stăpâniți de răul pe care îl experimentează din partea altora, astfel încât să cadă pradă răului (v. 21a). Ei sunt chemați să depășească orice rău făcând binele, iar ceea ce le dă curajul și puterea de a face acest lucru este credința că Dumnezeu este un judecător drept care va îndrepta orice rău făcut.22

Bibliografie

Kruse, Colin G. Paul’s Letter to Romans. Kindle Edition. Wm. B. Erdmans Publishing Company, 2014.

Metzger, Bruce M., ed., Ed. A Textual Commentary on the Greek New Testament. Ediția a doua. Hendrickson Pub, 2005.

Moo, Douglas J. The Epistola către Romani. Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1996.

Schreiner, Thomas R. Romans. Kindle Edition. Baker Academic, 1998.

Witherington III, Ben, și Darlene Hyatt. Scrisoarea lui Pavel către Romani: A Socio-Rhetorical Commentary. Kindle Edition. Editura Wm. B. Eerdmans, 2004.

  1. Kruse 2014, 474-475)
  2. Moo 1996, 775
  3. Schreiner 1998, Kindle Locations 12892-12896
  4. Moo 1996, 777-778
  5. Witherington III 2004, 293
  6. Kruse 2014, 476
  7. Kruse 2014, 477
  8. Witherington III 2004, 294
  9. Kruse 2014, 478-479
  10. Moo 1996, 781
  11. Witherington III 2004, 295
  12. Moo 1996, 780
  13. Kruse 2014, 481
  14. Witherington III 2004, 296
  15. Schreiner 1998, Kindle Locations 12988-12991
  16. Schreiner 1998, Kindle Locations 13066-13069
  17. Moo 1996, 787
  18. Kruse 2014, 483
  19. Kruse 2014, 484-485
  20. Carpenter 1998, Kindle Locations 13108-13124
  21. Moo 1996, 789-790
  22. Carpenter 1998, Kindle Locations 13124-13128
Publicitate

.